De ce nu vrem emoţii „negative”

 
Încă de mici, prin educaţie, suntem învăţaţi că se întâmplă ceva rău când avem emoţii negative şi că ele nu sunt permise. De multe ori auzim părinţi care încă spun copiilor mici „ce motive ai tu să fii furios” sau „nu ai de ce să plângi”.
 
Mai mult, avem situaţii în care emoţiei dificile (supărare, durere, tristeţe) îi este asociat un comportament nepotrivit, deşi bine intenţionat: „Te-ai lovit de scaun? Bate mama scaunul rău care a lovit copilul…”. Mesajul reieşit de aici este că dacă cineva te supără… merită bătaie.
 
Din momentul în care auzim că nu ar trebui să simţim o anumită emoţie, începem să găsim alternative pentru a o ascunde, chiar şi de noi. Dacă „nu trebuie” să plâng, atunci voi face orice pentru a nu-mi arăta vreodată suferinţa, durerea, vulnerabilitatea.
 

Furia ca alternativă

 
Alternativa acestor emoţii ajunge, nu o dată, să fie furia. Dacă sunt trist, cei din jur mă pot vedea o persoană slabă, fragilă, pot râde de mine sau pot profita de vulnerabilitatea mea. Dar dacă sunt furios, instinctul de luptă îmi va fi activat şi mă apăr de aceşti prădători imaginari ai mei, fără a mai verifica realitatea din jur („Oare chiar e cum gândesc eu?”).
 
Dacă sunt furios simt că mă protejez. Iar mai târziu în viaţă îmi va fi tare greu să (re)descopăr tristeţea mascată de furie. Pentru că am învăţat atât de bine să o ascund şi să mă detaşez de ea, încât nici nu mai ştiu că este acolo.
 
Emoţiile nu se împart în negative şi pozitive, bune şi rele. Sunt emoţii care ne fac plăcere şi emoţii mai puţin confortabile dar care poartă cu ele un mesaj important. În loc să evităm emoţiile dificile, este recomandat să fim atenţi la ce încearcă ele să ne spună despre noi, despre ceilalţi, despre o situaţie anume sau chiar despre lume, în general.

Problema nu este emoţia, ci că fugim de ea

 
Cum spuneam anterior, un prim model este acela de a fugi de emoţiile „negative”. În acest sens, un exerciţiu ar fi să nu ne mai considerăm emoţiile precum piesele de pe o tablă de şah: cele albe sunt pozitive, cele negre negative. Nu este o luptă între ele, în urma căreia binele învinge răul, întrucât noi suntem chiar tabla de şah pe care sunt aşezate toate aceste piese. Cu un scop.
 
Vulnerabilitatea este deseori evitată. Trăim într-o societate în care cel mai puternic câştigă, iar să fii sensibil este un semn de slăbiciune. Toţi suntem vulnerabili. În timp ce unii se predau vulnerabilităţii şi sunt taxaţi pentru ea, alţii o maschează cu un comportament de războinic în veşnică luptă „Să nu mă vadă nimeni slab sau neputincios”.
 
Vulnerabilitatea este ingredientul prin care ne apropiem autentic de cei din jur, este premisa curajului după cum afirmă cercetătoarea Brené Brown în cartea „Curajul de a fi vulnerabil” şi sursa creativităţii noastre.
Pentru că toţi cei care au deschis noi drumuri, indiferent de domeniul de activitate, au făcut asta asumându-şi expunerea, eşecul, nesiguranţele… pe scurt, vulnerabilitatea. Dar asumându-şi-le, au reuşit să ajungă şi la succes.
 
Aşadar, un comportament diametral opus, prin care ascundem faptul că suntem vulnerabili, failibili, fragili, nu face decât să ne adâncească convingerile că este ceva în neregulă cu noi. Pentru că tot ce ascundem va continua să existe la interiorul nostru şi să ceară să fie simţit. Într-un fel sau altul.
 

Nu avem emoţii negative, ci comportamente negative

 
Chiar şi furia poate fi o emoţie funcţională, sănătoasă, când ne atrage atenţia asupra unei nemulţumiri, unei nedreptăţi, unui disconfort. Ce este disfuncţional, nepotrivit, de regulă este comportamentul pe care îl punem în act în urma furiei – agresivitatea. Să fii furios este ok, să devii agresiv nu este ok.
 
Agresivitatea vine din neputinţa de a ne înţelege propriile emoţii, cele pe care încercăm să le „băgăm sub preş” dar care nu încetează să îşi ceară drepturile. Agresivitatea nu ne ajută să rezolvăm nimic, ci doar să ne compromitem existenţa şi relaţiile cu cei din jur.
 
Indiferent că vorbim despre o agresivitate verbală sau fizică, în spatele lor se ascunde o nevoie de care ne este teamă. Ne este teamă că dacă va ieşi la suprafaţă, nu ne va fi acceptată sau împlinită, şi ne va cataloga drept oameni „slabi”. În astfel de cazuri, psihoterapia este o cale prin care putem intra într-o relaţie vindecătoare (cea cu terapeutul) în cadrul căreia să reuşim să ajungem la aceste nevoi ale noastre şi să învăţăm să le înţelegem şi exprimăm. (Sursa: www.adevarul.ro).